„Iubirea e tare ca moartea, grea ca iadul. Moartea desface sufletul de trup, însă iubirea desface toate lucrurile de suflet”.

Marianne îl îngrijeşte pe naratorul cărţii depănându-i, cu talentul Şeherezadei, poveşti care îl uluiesc, îl captivează şi îl motivează, alinându-i sufletul şi dându-i puterea de a merge mai departe. Propria lor poveste de iubire, dintr-o viaţă anterioară – când ea era o calugăriţă care l-a salvat de la moarte pe el, un soldat mercenar-  se întreţese cu basme din Italia medievală, Japonia feudală, Anglia victoriană, Islanda vikingilor.

Oamenii suferă, sacrifică totul pentru cel pe care îl iubesc, se apropie de Dumnezeu: povestea lui Francesco Corsellini şi a soţiei lui infectate de ciuma bubonică;  povestea lui Sei, o suflătoare în sticlă care decide să se călugărească din iubirea pentru Heisaku; povestea Victoriei, care a aşteptat pe o stâncă timp de peste douăzeci de ani întoarcerea soţului ei; povestea lui Sigurðr care se îndrăgosteşte de mentorul lui. Într-un plan secundar apare şi iubirea dintre Gregor şi Sayuri, psihiatrul şi terapeuta spitalului.

O altă dovadă că iubirea – indiferent în ce spaţiu şi timp te-ai afla – este molipsitoare şi fiecare  dintre noi va iubi şi va fi iubit. I love you. Aishiteru. Ego amo te. Ti amo. Ég elska pig. Ich liebe dich. Te iubesc.

Davidson a creionat cu maiestrie pasiunile şi dilemele personajelor şi le-a presărat de-a lungul cărţii pentru ca, în final, poveştile să se împletească şi fiecare să-şi găsească rostul ei.

Care dintre poveşti v-a impresionat cel mai mult?