“Am terminat cartea chiar acum un minut. Încă nu-mi găsesc cuvintele dar pot să spun doar că mi-a îmbrăţişat inima.”

Florentina Fântânaru, realizator “Dincolo de aparente”, Antena 2

Infernul… Iubirii

Romanul pe care-l prezentăm cu această ocazie este, cu siguranţă, cea mai interesantă apariţie literară internaţională a anului.

Andrew Davidson, tânărul autor canadian „debutează” fulminant, cu o carte-manifest, elaborată pe parcursul a şapte ani de documentare, însumând un număr imens de pagini – cam de zece ori mai mare decât textul final – reuşind o performanţă fără precedent, aceea de a vinde manuscrisul în peste douăzeci de ţări, înainte de apariţie.

Evident, critica literară s-a grăbit să anunţe apariţia făcând comparaţii elogioase cu Pacientul englez sau În numele trandafirului, de exemplu, dar dincolo de marketingul firesc şi de entuziasmul, întotdeauna exagerat, ce însoţesc o lucrare ce se vrea direct în topul vânzărilor, avem de-a face, într-adevăr cu un roman de primă mărime, menit să emoţioneze toate categoriile de public, să satisfacă gustul celui mai inveterat cititor, prin complexitatea naraţiunii, mesajul umanitar universal, acoperirea culturală – practic exhaustivă – a domeniilor aduse în discuţie şi, nu în ultimul rând, curajul de a aborda o temă bătută şi răzbătură în literatură: iubirea. Iubirea ca salvare din Infernul mondenităţii noastre de toate zilele.

Pe scurt, naratorul este un tânăr contemporan, frumuşel, suficient, cinic şi bine dotat sexual, cu un oarecare renume de actor şi regizor de filme porno, care pierde toate aceste atuuri într-un accident de maşină care-l lasă imobilizat pe patul unui spital, mai mult mort decât viu, în urma arsurilor suferite. Realizându-şi condiţia, unica lui preocupare este aceea de a se sinucide atunci când va fi în stare să o facă.

Dar… destinul lui se va numi Marianne Engel, o pa­cientă a aceluiaşi spital, o sculptoriţă de garguie, trăznită care-l caută, pretinzând că ei doi vor fi fost iubiţi, cândva, în Germania medievală, pe când ea era călugăriţă şi scrib la mănăstirea Engelthal iar el, un mercenar grav rănit, care fusese adus acolo în taină, şi dat ei în grijă ca să-l vindece.

De aici încolo romanul se desfăşoară pe nenumărate planuri, fiecare dintre acestea vizând profunde semnificaţii umane, sociale, culturale, pe un traseu sinuos, la limita credibilului şi posibilului, Marianne ghidându-l pe iubitul ei prin Infernul – la propriu chiar, al suferinţei, dar şi prin cel cultural, cartea fiind evident construită pe modelul celebrei opere danteşti: sunt 33 de capitole, data naşterii Mariannei (din fosta ei existenţă) este identică cu debutul călătoriei lui Dante prin Infern – anul 1300, chiar şi ziua este aceeaşi – Vinerea Mare, vinere care este şi ziua în care are loc teribilul accident al naratorului. Cartea abundă de asemenea „chei” de lectură, cum ar fi şi cele două acrostihuri pe care le veţi descoperi citind atent prima literă a fiecărui capitol şi ultima literă a fiecărui capitol, şi care vor forma două citate celebre.

De asemeni, Marianne Engel îi relatează naratorului povestea lor de iubire în stilul Şeherezadei, exemplificând-o cu câteva poveşti de dragoste din Islanda, Italia, Anglia sau Japonia – pretext pentru autor să ne poarte, cu un desăvârşit talent, prin cultura şi civilizaţia epocilor şi teritoriilor descrise.

Nu în ultimul rând, finalul este unul tulburător, atipic pentru genul „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”…dar asta nu vă mai spunem; ar fi păcat să vă stricăm plăcerea lecturii acelor pagini de o rară încărcătură emoţională.

După felul în care debutează, e foarte clar că Andrew Davidson a ales the hard way – calea cea grea, ca modalitate de a intra în literatură ceea ce constituie, dacă nu o garanţie, cel puţin o promisiune a faptului că e decis să şi… rămână în istoria literaturii universale. Vom vedea.

Augustin Frăţilă