Informaţii de bază

M-am născut în Pinawa, Manitoba, Canada, în 1969 şi mi-am petrecut primii 18 ani din viaţă acolo. Am absolvit liceul în 1987 şi m-am mutat pentru câţiva ani la Winnipeg, Manitoba. În anii 1990, am stat mai tot timpul la Vancouver, B.C. şi mi-am continuat studiile: în 1995 am absolvit University of British Columbia cu o licenţă în literatura britanică, iar în 1906 Vancouver Film School cu o diplomă multimedia. În 1999 am plecat în Japonia, unde am stat cinci ani, iar după ce am revenit în Canada în 2004, am continuat să lucrez pentru angajatorul meu japonez. Însă după publicarea romanului Gargui, am reuşit să-mi câştig existenţa ca scriitor.

Nu sunt căsătorit şi nu am copii. Nu am niciun animal. Vreau să trăiesc în cât mai multe ţări din lumea întreagă.

Cărţi preferate şi scriitori preferaţi

Nu ştiu dacă romanul meu se aseamănă cu vreo altă carte sau dacă stilul meu seamănă cu stilul altor scriitori. Chiar dacă aş avea unele idei în această privinţă, m-aş feri să fac comparaţii.

În loc să mă încumet să-mi compar opera cu cea a altor scriitori, aş fi mult mai încântat să vă ofer o listă cu câţiva dintre scriitorii mei preferaţi.

Romanele preferate (din toate epocile), un ghid întocmit la repezeală:

1. Tess of the D’Urbervilles – Thomas Hardy

2. Parfumul – Patrick Süskind

3. Skinny Legs and All – Tom Robbins

4. The Bone People – Kari Hulme

5. Lolita – Vladmir Nabokov

6. Jane Eyre – Charlotte Brontë

7. The Eyre Affair – Jasper Fforde

8. The Remains of the Day (Rămăşiţele zilei) – Kazuo Ishiguro

9. Frankenstein – Mary Shelley

10. A Prayer for Owen Meany – John Irving

Poeţi preferaţi:

1. John Milton

2. Leonard Cohen

3. William Blake

4. e.e. cummings

5. Tennessee Williams (pentru că, fără îndoială, dialogurile sale pot fi considerate poezie)

Compozitori preferaţi:

1. Leonard Cohen

2. Rebecka Törnqvist

3. Aimee Mann

4. Cole Porter

5. Fiona Apple

Povestea care a stat la baza scrierii romanului Gargui

Eu am fost băiatul care mergea cu bicicleta la bibliotecă şi se întorcea cu coşul plin de cărţi. Am devorat zeci de cărţi în fiecare săptămână; nimic nu-mi plăcea mai mult decât

lectura. Citeam de la biografii până la cărţi de ştiinţă, mituri sau romane serioase – mă interesa orice. Când nu citeam, îmi plăcea să stau într-un colţ şi să ascult conversaţia adulţilor, cel mai mult îmi plăceau „poveştile pescăreşti”. Cu cât eram mai sigur că povestea este o născocire, cu atât mai mult îmi plăcea s-o ascult.

În perioada adolescenţei, am petrecut foarte mult timp jucând hochei. La urma urmei, eram un băiat din Canada. Eram bun, dar nu îndeajuns de bun – când aveam 16 ani mi-am dat seama că nu am ce căuta în hocheiul profesionist. În acea perioadă am avut norocul să am la liceu un profesor de engleză excepţional. De atunci, nu mi-am dorit altceva decât să scriu.

De la 16 la 21 de ani, am scris mai multe poeme mediocre.

De la 21 la 26 de ani, am scris mai multe piese de teatru mediocre.

De la 26 la 31, am scris mai multe scenarii mediocre.

Pentru mine nu conta că ceea ce scriu nu are o valoare deosebită, pentru că îmi plăcea să scriu şi-mi îmbunătăţeam stilul. Este un proces extrem de interesant acela de a-ţi descoperi vocaţia scriind în mai multe genuri literare: scriind poezie, am învăţat să-mi concentrez atenţia asupra frumuseţii cuvântului şi a rândului scris. Scriind piese de teatru, am acordat mai multă atenţie dialogului. Şi scriind scenarii, am încercat să exprim prin imagini ceea ce nu putea reda dialogul. La treizeci de ani, când am început să scriu romane, aceste lecţii mi-au fost de un real folos.

În ceea ce priveşte geneza romanului Gargui: când am plecat prima oară în Japonia, i-am scris mai multe scrisori unui prieten apropiat. În aceste scrisori, şi-a făcut apariţia un personaj care punea stăpânire pe corespondenţa mea ori de câte ori reuşea să-mi controleze scrisul. Şi-a făcut apariţia cu un păr în dezordine şi nişte ochi albaştri verzui, declamând în faţa unei biserici, iar numele a sosit odată cu ea: Marianne Engel.

Acesta a fost catalizatorul. Marianne Engel a tot trăncănit până când am fost de acord să-i acord mai multă atenţie. Luând decizia să-i fac pe plac, trebuia să înţeleg cum pot face mai bine acest lucru. Formele literare pe care le exersasem până atunci nu păreau potrivite; era limpede că cel mai bine i se potrivea un roman. Dar cu ce este mai bine să începi atunci când te încumeţi la aşa ceva?

Participasem la mai multe cursuri despre arta de a scrie şi mi s-a spus adesea că cel mai bine este să scrii despre ceva cunoscut. Întotdeauna această indicaţie mi s-a părut cel mai prost sfat posibil. Aş sugera că cel mai bine este să scriem despre ceea ce vrem să ştim, pentru că acest lucru va însemna săptămâni, luni sau chiar ani de cercetări. Este esenţial să găseşti ceva care-ţi poate capta interesul pe asemenea perioade de timp.

În perioada aceea voiam să aflu cât mai multe lucruri despre modul în care sunt trataţi supravieţuitorii cu arsuri grave. Recunosc că acest subiect poate părea prea specializat şi ciudat, însă era legat în mod direct de o idee cu care voiam să încep o povestire. Cred că oricine s-a confruntat la un moment dat cu sfârşitul unei relaţii şi a simţit ce înseamnă „să se fi ars”. Este o imagine banală, în mod cert, dar este banală tocmai pentru că este nimerită şi reală. Am fost incitat de ideea unei relaţii care nu se încheie cu sentimentul de a fi ars, ci începe cu un astfel de sentiment – luat în sensul cel mai propriu, al unei arsuri reale cumplite.

Am început cu adevărat să lucrez la acest roman la 1 mai 2000, iar la început eram sigur că „personajul principal” va fi Marianne Engel. Abia un an mai târziu, pe măsură ce lucram mi-am dat seama că protagonistul cărţii este, de fapt, povestitorul şi nu femeia de care avea privilegiul/îi era sortit să se îndrăgostească.

Pe măsură ce romanul căpăta formă, am descoperit că cea mai bună modalitate de a dezvălui această poveste era cercetarea. Povestea nu a fost scrisă şi apoi completată cu cercetarea, aşa cum ar fi trebuit; nu, am citit mult şi uneori o informaţie cât de mică dădea o cu totul altă orientare romanului meu. Să vă dau un exemplu: nu ştiam că supravieţuitorii care au suferit arsuri sunt aşezaţi pe nişte paturi speciale care folosesc plutirea aerului pentru a reduce frecarea şi pentru a uşura vindecarea – dar odată ce am aflat aceste informaţii, cum aş fi putut să nu le includ în poveste? Deci, povestitorul ars ajunge pe un astfel de pat şi a fost de datoria mea, ca însoţitor al acestor personaje, să-mi imaginez ce a simţit stând acolo. Mi-am imaginat acest lucru şi mi-a venit ideea că povestitorului îi place probabil senzaţia pe care o ai când practici paraşutismul. Cum povestea copilăriei lui a fost inclusă în descrierea tratamentului pe care l-a făcut datorită unor arsuri timpurii, acest lucru l-a determinat pe povestitor să amintească un episod din tinereţe în care acesta a participat la un spectacol oferit de paraşutişti. Iar în timp ce scriam această scenă, o femeie asiatică (cheală şi purtând o robă) apare în scenă. N-am ştiut foarte precis ce să fac cu ea, dar ea a apărut, iar prezenţa ei m-a dezorientat. (În cele din urmă, a trebuit să-mi imaginez de ce a apărut şi – din fericire – am reuşit acest lucru în povestea sticlarului japonez Sei.) Din descoperirea paturilor speciale cu aer, am inclus în roman un detaliu elocvent al recuperării sale, reflectat asupra unei amintiri din copilărie şi am introdus un nou personaj în roman.

Un alt exemplu de cercetare aleatorie (sau lectură nedirecţionată, dacă dorim s-o considerăm aşa) care a influenţat romanul este întreaga porţiune din carte care se petrece în Germania medievală. Iniţial, nu am avut intenţia să-mi port povestea în acel loc şi în acea epocă; de fapt, în prima formă a manuscrisului nu se vorbeşte despre viaţa călugăriţei Marianne în Evul Mediu. Abia la un an după ce am început să scriu romanul am găsit undeva o referire la o mănăstire numită Engelthal, nici nu-mi aduceam bine aminte unde. După cum am mai spus deja, Marianne Engel a apărut cu numele ei absolut intact şi deşi ştiam că numele ei de familie înseamnă „înger” în limba germană, nu auzisem niciodată de această mănăstire. Secţiunea medievală germană a apărut în cele din urmă datorită faptului că personajului care s-a vârât în scrisorile mele personale a apărut cu numele Engel şi pentru că numele mănăstirii – „Engelthal” sau „Valea Îngerilor” mi s-a părut încântător.

Cercetările mele s-au axat aproape în întregime pe lucrări scrise, începând cu enciclopedii despre viaţa medievală germană şi mergând până la revistele medicale de ultimă oră referitoare la tratarea bolnavilor care au suferit arsuri grave. Înainte de a scrie această carte, nu am fost niciodată în Germania sau altundeva în Europa.

De asemenea, nu am fost niciodată într-o secţie cu arşi sau în orice alt tip de instituţie care se ocupă cu tratarea arsurilor grave. Nu am nicio cunoştinţă care să fi suferit arsuri grave, cu excepţia unei femei extrem de amabile cu care am purtat corespondenţă pe email. Scriind această carte, uneori au apărut întrebări, la care nu am găsit răspuns în nicio carte, aşa încât am căutat pe internet să găsesc un om care să fi supravieţuit unor arsuri grave şi să fi scris despre experienţa sa. Am găsit o astfel de persoană şi i-am trimis nişte informaţii despre ce am de gând să fac şi am întrebat-o dacă este dispusă să răspundă la nişte întrebări la care nu am găsit răspuns. Spre satisfacţia mea, persoana a acceptat şi a fost, astfel, o sursă nepreţuită de informaţii, răspunzând la întrebările cărora nu aş fi reuşit altfel să le găsesc răspuns. Încă nu am cunoscut-o personal, dar sper ca acest lucru să se întâmple cât de curând.

De obicei încep prin a scrie mai mult şi a reduce apoi din text. Este mai sigur că spui că romanul final este doar o mică parte din textul pe care l-am scris în timp ce încercam să-mi dau seama despre ce anume scriu.

În total, am scris această carte în şapte ani. Romanul a fost scris propriu-zis în Japonia, înainte de a reveni în Canada în 2004, iar în anii care s-au scurs de atunci am încercat să revăd textul şi să-l îmbunătăţesc. Am pierdut însă timp căutând un editor – care, spre marea mea bucurie, este Eric Simonoff, un om a cărui reputaţie profesională este depăşită doar de integritatea sa personală.

Nu am nici un fel de legături personale cu Eric; cartea a fost pur şi simplu trimisă editurii fără nici un fel de recomandare. I-am trimis lui Eric la sfârşitul anului 2005 o scrisoare în care îi vorbeam despre carte, împreună cu un capitol ca mostră (începutul cărţii). Eric a fost îndeajuns de interesat încât mi-a cerut să-i trimit întregul manuscris, ceea ce am şi făcut, desigur. Atunci, cartea număra 195 000 de cuvinte, iar Eric mi-a răspuns curând că lungimea textului l-a obosit. A avut însă de spus şi cuvinte frumoase despre carte.

Dar eu nu m-am lăsat. I-am scris imediat un email şi i-am spus că el nu a specificat în mod special să nu îi trimit din nou romanul, aşa încât propun să-l iau de pe piaţa agenţilor literari timp de şase luni până la un an şi să-l şlefuiesc. Eric a fost de acord cu generozitate să-l mai vadă o dată – aşa că, m-am pus pe lucru.

În octombrie 2006, i-am trimis din nou romanul lui Eric – am folosit din corespondenţa noastră anterioară tot ce spusese de bine despre cartea mea pentru a-l impresiona. A primit această versiune a cărţii, aproximativ 140 000 de cuvinte, într-o joi. La începutul săptămânii următoare, m-a sunat şi mi-a făcut o ofertă.

Sub îndrumarea lui Eric, cartea a fost vândută mai întâi, la sfârşitul anului 2006, editurii Random House Canada, unde am lucrat cu un editor excelent, Anne Collins, care este şi vicepreşedinte al companiei. În primăvara anului 2007, am primit solicitări din partea americanilor şi din alte ţări, ceea ce mi-a permis să lucrez cu alţi doi editori, care au contribuit la îmbunătăţirea cărţii: Gerry Howard de la Doubleday, editorul american şi Anya Serota de la Canongate, editorul britanic.

Cartea a fost publicată în august 2008. A ajuns pe lista bestseller-urilor din New York Times, în America, a fost pe primul loc pe lista bestseller-urilor din Canada şi a fost selecţionată pentru Richard and Judy book club din Marea Britanie. Au fost vândute drepturi de traducere în 29 de limbi în afară de engleză.

Şi cam asta e tot.