Cum altfel să încep, decât să-ţi spun că dacă exista un lucru pe care Graziana îl ştia în mod sigur, era faptul că iubitul ei Francesco era un om bun. Era fierar în oraşul lor natal, Florenţa, om muncitor dedicat meseriei, căutând mereu să toarne o potcoavă mai bună sau o sabie mai rezistentă. Uneori pierdea şirul orelor şi nu se oprea din muncă decât atunci când apărea Graziana în uşa atelierului, dându-i de înţeles că ar fi bine să dea mai puţină atenţie focului şi mai multă soţiei. Glumea cu el, spunându-i că trebuie să fi făcut ceva foarte rău într-o viaţă trecută dacă se pregătea atât de silitor pentru iad. El izbucnea în râs şi promitea să pună capăt numaidecât lucrului, iar atunci râdea şi Graziana. Ştia că iadul era ultimul loc în care putea sfârşi vreodată soţul ei.

Francesco nu avea să fie cunoscut niciodată drept „cel mai mare creator de săbii din întreaga Italie” sau „marele fierar al Florenţei”, dar asta nu-l deranja. Vroia să fie un neguţător bun, un fierar de nădejde, cu preţuri oneste, însă dorinţa lui adevărată era să fie un soţ minunat. Meşterea cadouri superbe pentru Graziana în atelierul de fierar – sfeşnice, cuţite şi cele mai uimitoare bijuterii. Întotdeauna a susţinut că cele mai mari realizări ca lucrător cu metale erau verighetele pe care le confecţionase pentru el şi Graziana. Într-o cameră a casei lor se găsea colecţia de jucării din metal pentru copilul pe care încercau să-l conceapă. Visa la ziua în care va deveni tatăl iubitor al copiilor ei.

Nu era o frumuseţe deosebită acest Francesco Corsellini, dar de altfel nici soţia lui. El era un pic prea păros pentru unele femei, iar braţele de fier se extindeau dintr-un trup făurit din prea multe paste şi bere. Graziana îi spunea L’Orsacchiotto – Ursul – şi îl împungea în stomac, iar Francesco reacţiona: „Am meritat asta. E doar un muşchi destins!”

Graziana avea părul des şi ochi negri, dar în rest nu era specială. Totuşi, atunci când Francesco i-a spus că era cea mai frumoasă femeie din întreaga Italie, ea l-a crezut. Se iubeau încă de mici şi rareori trecea o zi în care el să nu-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că ea era soţia lui.

Erau fericiţi. Ea era tandră. El era devotat. Ar mai fi ceva de adăugat?

Din nefericire, da.

Era în anul 1347 şi o nouă boală tocmai ajunsese din China aici, cea mai oribilă boală pe care o văzuse cineva. S-a răspândit din porturi la oraşe şi apoi la ţară, omorând oamenii aşa cum focul mistuie copacii. În oraşe clopotele răsunau fără încetare, pentru că se credea că sunetul acela va alunga molima. Multă lume era convinsă că mirosul morţilor răspândea boala, aşa încât umblau cu feţele acoperite de batiste parfumate. Tămâia ardea peste tot, amestecându-se cu duhoarea morţii…

Şi într-o după-amiază Graziana a simţit că are febră. S-a retras în dormitor pentru se odihni. Când s-a trezit seara a descoperit la inghinali o umflătură de mărimea unui ou şi tumefieri la subsuori. Ştia că Moartea Neagră o încolţise.

În bucătărie, Francesco pregătea de mâncare. Femeia i-a strigat să dispară numaidecât pentru că ea era bolnavă. „Gavoccioli!” a urlat ea. Buboaie. I-a cerut să se salveze pentru că toată lumea ştia că nu exista nici leac, nici speranţă. L-a implorat: „Pleacă! Pleacă acum!”

În bucătărie nu se auzea nicio mişcare. Graziana zăcea în pat, ascultând liniştea care acoperea distanţa între ea şi soţul ei. Apoi l-a auzit zăngănind cratiţe şi oale ca să înăbuşe sunetul hohotelor lui de plâns. Zgomotul a continuat câteva minute; apoi paşii lui Francesco s-au apropiat pe coridor, spre ea. A strigat şi l-a suduit, insistând ca el să rămână la distanţă, însă el a apărut în pragul uşii cu un castron cu paste şi cu vin.

„O să te simţi mai bine dacă mănânci, cât de puţin”, i-a spus Francesco. A intrat în cameră, a pus castronul jos şi s-a aşezat lângă ea. După care a încercat s-o sărute.

Graziana s-a smucit. Era prima oară în viaţa ei când vroia să-l refuze, dar Francesco s-a folosit de forţa lui de fierar pentru a o săruta şi a o face să-şi înghită toate protestele. După câteva secunde şi-a dat seama că era inutil şi l-a acceptat. Răul fusese făcut.

Au mâncat puţin în seara aceea, apoi s-au culcat. Prin fereastră luna se uita la ei. „La luna è tenera”, a zis Francesco. Luna e tandră. A închis ochii şi a ţinut-o şi mai strâns. Ultimul lucru pe care l-a văzut Graziana în noaptea aceea a fost faţa lui somnoroasă. Când s-a trezit, faţa lui a fost primul lucru pe care l-a văzut în noua zi. Avea febră mare, era lac de sudoare şi avea un puls galopant.

„Uite”, i-a spus el cu blândeţe, „ţi-au apărut pete negre pe piele”. Graziana a început să plângă, dar Francesco i-a zâmbit, mângâindu-i părul. „Nu plânge. N-avem timp pentru lacrimi. Să ne iubim cât încă mai putem”.

După-amiaza, Graziana s-a simţit cel mai rău. Trei zile au zăcut împreună. Timp de trei zile Graziana simţea că va muri de o moarte îngrozitoare în braţele lui, iar el îi povestea despre lebede şi miracole, şi iubiri mari. În a treia noapte a bolii ei Francesco s-a trezit din cauza respiraţiei ei torturate. Ea şi-a întors faţa spre el.

„Asta e”.

El i-a spus: „Te voi vedea curând”.

Francesco a sărutat-o pe Graziana pentru ultima oară, luându-i ultima răsuflare în pieptul lui. „Ti amo”, i-a spus ea. Te iubesc.

După ce ea s-a sfârşit, Francesco i-a tras verigheta de pe deget. De-acum şi el era grav bolnav, dar s-a ridicat din pat. De-abia dacă se mai putea ţine pe picioare, doborât de febră şi greaţă, însă şi-a croit drum spre fierărie. Mai avea un singur lucru de făcut.

A aprins focul şi a încins forja. A topit amândouă verighetele, a lui şi a ei, turnându-le într-o matriţă în formă de vârf de săgeată. Când vârful de săgeată a fost gata l-a ataşat unei tije. A privit lungimea săgeţii, asigurându-se că era la fel de dreaptă şi de adevărată ca orice altă săgeată făcută de el.

Francesco a dat jos arbaleta agăţată de perete. Aparţinuse tatălui, mare arcaş ucis în bătălie pe vremea când Francesco şi fratele lui Bernardo erau bebeluşi. Această arbaletă, care fusese returnată la Florenţa de un alt războinic, era singura posesiune pe care Francesco o avea de la tatăl lui. În afară de acest obiect nu prea avea multe amintiri despre bătrân.

S-a întors apoi în dormitor, lângă trupul Grazianei. A deschis fereastra şi a aşezat arbaleta afară. Se crăpase de ziuă şi atunci l-a strigat pe un băiat care trecea pe stradă să-i ducă un mesaj fratelui care locuia în altă zonă a oraşului. După o oră Bernardo stătea în faţa ferestrei dormitorului.

Francesco şi-a implorat fratele să nu se apropie, de teamă să nu se îmbolnăvească şi el. Francesco l-a mai rugat să-i facă o ultimă favoare.

„Orice doreşti”, a zis Bernardo. „Îţi voi îndeplini ultima dorinţă”.

După ce Francesco i-a împărtăşit dorinţa s-a aşezat pe pat cu faţa la fereastră. Printre hohote de plâns Bernardo a ridicat arbaleta şi a plasat săgeata în locaşul ei. A inspirat adânc, s-a proptit bine pe picioare şi i-a cerut spiritului tatălui său să-i călăuzească săgeata spre ţintă. Bernardo a slobozit coarda, lăsând săgeata să zboare. Lovitura a fost precisă şi moartea instantanee.

Francesco a căzut pe spate, în pat, lângă Graziana, cu vârful săgeţii făcut din verighetele lor înfipt temeinic în inimă. A murit îndrăgostit, la fel cum trăise.