Deşi pare nefiresc, în acele timpuri, în societatea londoneză nu exista nimic mai important decât un nume de familie unanim venerat, iar Victoria D’Arbanville se născuse într-una dintre cele mai vechi şi mai respectate. Copilăria ei s-a compus dintr-o serie de lecţii pentru desăvârşirea educaţiei ei: a învăţat să vorbească franceza, italiana, germana, latina şi un pic de rusă; putea discuta despre teoriile lui Darwin, fără să facă vreo referire directă la relaţia dintre om şi maimuţă; şi putea cânta cele mai tari creaţii ale lui Monteverdi, deşi îl prefera pe Cavalli. Părinţilor le era egal ce fel de muzică prefera; nu vroiau decât ca ea să se mărite cu un gentleman, pentru că asta făceau femeile victoriene.

Victoria nu s-a îndoit nicio clipă că nu va fi aşa, până în ziua în care l-a întâlnit pe Tom Wennington. Nu un Thomas, omul acesta era, fiecare centimetru din el, un Tom. S-a întâmplat să participe amândoi la acelaşi dineu oficial, Tom fiind însoţit – într-un costum care nu-i venea bine – de un prieten din oraş. După servirea mesei, bărbaţii s-au retras în camera de zi, unde principalele subiecte de discuţie au fost parlamentul şi biblia. Tom nu avea prea multe de spus despre astea, deşi, dacă ar fi fost întrebat putea furniza opinii practice despre pământ. Era fermier până în măduva oaselor, ca de altfel toţi strămoşii lui.

Tom era un bărbat mai colţuros decât cei pe care îi cunoştea Victoria, dar nu putea ignora plăcerea pe care o resimţea ori de câte ori se întâlnea cu el, accidental dinadins în săptămânile care vor urma. Tom şi-a prelungit şederea la Londra cu o lună mai mult decât intenţionase iniţial; s-a lăsat în voia petrecerilor, a ceaiurilor şi a spectacolelor de operă, doar pentru a avea şansa s-o vadă cât mai des pe Victoria. În cele din urmă prietenul lui Tom, om generos şi cu stare, a ajuns să-şi epuizeze rezerva de costume împrumutate lui Tom. Iar Tom ştia foarte bine că ogoarele lui n-aveau să se însămânţeze singure, aşa că trebuia să ia o decizie – să meargă singur acasă sau să înfrunte lipiciul local. Ceea ce, apropo, era o frază învăţată de la Victoria.

Clanul D’Arbanville a fost oripilat când a sesizat pentru întâia oară interesul fiicei pentru acest, acest, acest – ţărănoi! Dar atunci era deja prea târziu. Victoria nu numai că o cita uneori pe Lady Macbeth, dar îşi canalizase eficienţa (dacă nu chiar intenţiile criminale) în planuri subversive. Cum devenise imediat evident că Tom nu înţelegea limbajul florilor, Victoria a aranjat o vizită privată la cea mai importantă fabrică de maşinării agricole cu aburi.

Tom navigase în lumea străină numită Londra numai pentru că era nebun după Victoria, dar nu uitase nicio clipă că ea n-avea nici cea mai mică noţiune despre viaţa lui. Însă această vizită îi demonstra că era doritoare să înveţe câte ceva despre agricultură. Întrebările puse de ea managerului fabricii i-au demonstrat că se documentase serios în privinţa maşinilor-unelte înainte de a pune piciorul în fabrică, iar asta l-a convins pe Tom că nu exista altă femeie pentru el.

Când Tom a cerut-o în căsătorie ea şi-a dat seama că zilele ei în saloanele de societate se sfârşiseră. Da, i-a răspuns ea imediat, fără să joace comedia ezitării. Se terminase cu Victoria, gata să înceapă o nouă viaţă, ca scumpa lui Vicky.

Obiecţiile părinţilor s-au înmuiat considerabil când au aflat cifra suprafeţei totale a pământurilor lui Tom, iar cei doi s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii care s-a dovedit mult prea plină de pompă pentru gustul lui Tom. Vicky s-a mutat în casa aceea mare, de fermier, a stirpei Wennington, casă cu vedere spre ogoare dintr-o parte a casei şi spre Marea Nordului din cealaltă parte. Era o locaţie destul de stranie pentru o casă, dar stră-străbunica lui Tom insistase să aibă vedere „exact asupra locului în care pământul se sfârşeşte şi se prăbuşeşte în mare”.

Vicky îl certa pe Tom când uita să se bărbierească, iar Tom o tachina pe Vicky că poartă tocuri prea înalte pentru o nevastă de fermier, dar în sinea lui era încântat de asprimea tuleielor lui şi de felul în care cizmele acelea de oraş făceau să-i salte fesele femeii. Mirosul sudorii lui îi făcea ei pielea ca de găină, iar o adiere a parfumului ei îl făcea să-şi şteargă ceafa cu batista lui atât de pătată. La Londra trupul ei fusese un instrument silenţios, dar la ferma lor, Vicky era conectată direct la elementele naturii. Făcea un foc mare ca să încălzească căldările uriaşe pentru baia de seară a lui Tom. Înteţea focul în sobă cu foalele, zâmbind, transpirând şi imaginându-şi cum se va simţi bărbatul sub atingerea ei. În timpul acestor băi nocturne Vicky a ajuns să-şi îndrăgească mâinile pentru întâia oară în viaţă. A uitat toate lecţiile de pian în timp ce freca mizeria de pe trupul bărbatului ei.

La ora recoltei Vicky a rămas grea. S-a îngrăşat peste iarnă şi a născut primăvara. Vicky l-a botezat pe băiat Alexander; Tom îi spunea Al. Aerul de ţară era mai dulce ca înainte.

Stăteau pe stânca lor dimineaţa, cu copilul în braţe, şi îi priveau pe pescari venind şi plecând. Au făcut asta deseori în timpul căsătoriei lor şi lucrurile nu s-au schimbat nici în prima vară a copilului. Tom închidea ochii şi se gândea că şi el era legănat de acele valuri. Când fusese mai tânăr cochetase cu ideea înrolării în marina regală, dar o abandonase după moartea tatălui, moştenind ferma.

Totuşi, Tom avea o barcă mică şi obişnuia să iasă duminicile în larg. Într-o astfel de zi de început de noiembrie, la fel ca multe altele, a rugat-o pe Vicky să meargă cu el. Recolta fusese recent strânsă şi acum îşi puteau permite să-şi ia o zi liberă doar pentru ei. Ea i-a spus că nu se simţea prea bine şi vroia să stea cu copilul. „Dar du-te”, i-a spus ea. „Distrează-te”.

De pe culme, Vicky, cu copilul în braţe, l-a privit pe Tom cârmindu-şi barca spre ocean, devenind tot mai mic şi mai mic până când a dispărut. Şi-a strâns haina mai tare şi i-a tras copilului pătura până sub bărbie. Începuse să bată un vânt tăios; a umplut-o de frig şi atunci s-a grăbit să se întoarcă în casă. E noiembrie, gândi ea, e normal să bată vântul.

Odată cu frigul, vântul a adus furtuna, foarte brusc, foarte violentă. În casă, Vicky adormise, să-i treacă durerea de cap, cu copilaşul la piept. S-a întors şi pe-o parte şi pe alta până când s-au trezit speriaţi de un fulger sălbatic care a brăzdat ogoarele. Vicky a sărit în picioare ca arsă, iar Alexander a izbucnit în lacrimi. S-a îmbrăcat în grabă şi a ieşit în dreptul stâncii, lăsând copilul în seama slujnicei.

Vicky a scrutat orizontul în căutarea bărcii bărbatului. Nu se vedea nimic în afara clocotului apei furioase şi cenuşii.

Curând, unul dintre argaţi a venit s-o aducă pe Vicky înapoi în casă, de teamă ca nu cumva vântul s-o împingă peste coama stâncilor. Jos de tot se vedeau pietrele şi bolovanii care puteau sfârteca o persoană. După ce Vicky a ajuns înăuntru argaţii au încercat s-o liniştească. „Mr. Wennington e un marinar bun. O să găsească adăpost într-un golf şi va aştepta la adăpost să treacă furtuna. Se va întoarce după aceea”. Vicky a dat din cap distrată, dorind să-i creadă.

Furtuna a fost cea mai grozavă din câte îşi aminteau cei în viaţă, revărsându-se cu furie timp de trei zile. Vicky se ostenea zilnic dinspre casă spre stânci, unde rămânea până când unul dintre argaţi o aducea cu forţa înapoi acasă, spunându-i că Alexander plânge şi are nevoie de atenţie.

În cele din urmă furtuna s-a potolit. Cerurile întunecate s-au spart, iar razele soarelui s-au revărsat printre crăpăturile din nori. Vicky şi-a reluat locul în dreptul stâncilor şi a rămas acolo toată ziulica, aşteptându-şi bărbatul să se întoarcă. Dar el n-a apărut.

A doua zi a organizat un grup de salvare. Tom era iubit de lume şi toate ambarcaţiunile disponibile au străbătut în sus şi-n jos coasta oceanului în căutarea lui.

Nici urmă de Tom. Nici urmă de nimic. Doar lunga, singuratica întindere de apă. Ca şi cum oceanul ar fi şters orice urmă a existenţei lui. După trei zile de căutare, cu părere de rău, pescarii au pus capăt eforturilor. Aveau familiile lor de hrănit. I-au promis lui Vicky că vor continua să fie atenţi dacă apărea ceva.

Ea nu vroia – nu putea – să renunţe atât de uşor. A angajat un marinar cu barcă cu tot şi au petrecut amândoi alte şase săptămâni în căutarea soţului. Vicky s-a familiarizat cu fiecare ciot de stâncă de pe ţărm. Însă pe la mijlocul lui decembrie crivăţul i-a izgonit pe ea şi pe cel angajat de ea, de pe faţa oceanului. Era timpul să se întoarcă din căutarea celui pierdut, pentru îngrijirea celor în viaţă. Copilul Alexander avea nevoie de mama lui.

Argaţii şi-au continuat îndatoririle, dar le era greu fără îndrumarea lui Tom. Erau mulţumiţi că recolta fusese strânsă înainte de furtună. Crăciunul a trecut ca o sărbătoare ciudată, fără brad şi fără gâscă la cuptor. Anul care începuse atât de promiţător, cu naşterea lui Alexander primăvara, se sfârşea cu atâta tristeţe.

Treptat, Vicky şi-a reluat viaţa de zi cu zi, dar a continuat să se îmbrace cu haine negre. Localnicii îi spuneau Văduva Wennington. A primit unele oferte decente pentru fermă, dar era hotărâtă să n-o vândă. Nu se simţea îndreptăţită să înstrăineze pământul care aparţinuse familiei lui Tom de mai multe generaţii şi nu vroia să renunţe la căminul unde iubise şi fusese iubită atât de mult. În plus, nu se mai putea întoarce la viaţa de societate londoneză. Avea prea mult negru sub unghii.

Dar mai mult decât orice, pământul acesta avea să fie tot ceea ce Alexander va şti despre tatăl său. Acest pământ era chiar Tom. În timpul acelei prime ierni în singurătate, Vicky a studiat rostul muncilor agricole, învăţând cât mai mult posibil, de dragul soţului dispărut şi al fiului sugaci. Trebuia să facă ceva, orice, ca să minimizeze jalea răpirii nedrepte a lui Tom de către apele mării. Însă în fiecare dimineaţă, la răsărit de soare, Vicky zăbovea o oră la marginea stâncilor. „Tom a murit”, spuneau localnicii. „De ce nu poate accepta una ca asta? Sărmana!”

Odată cu venirea primăverii, Vicky a mobilizat toate operaţiunile. La început lucrătorii au ezitat să-i urmeze comanda, dar când a devenit evident că ştia ce face, au încetat să mai bombăne. Au decis că banii de la Wennington erau la fel de buni din mâna lui Vicky pe cât fuseseră din mâna lui Tom. Ea s-a străduit mult să-şi dovedească priceperea şi cu toate că recolta n-a fost la fel de bună ca cea din urmă cu un an, a fost totuşi destul de bună. Când s-a împlinit anul de la dispariţia lui Tom, Vicky a renunţat la straiele de văduvă, însă a continuat să viziteze coama stâncoasă în fiecare dimineaţă. Nu era ceva ce ar fi putut explica altcuiva, dar chiar credea că refluxul putea duce cu el dragostea ei, înapoi la Tom.

De-a lungul anilor ferma a prosperat. Vicky a ajuns cunoscută ca o fermieră redutabilă şi o femeie de afaceri abilă. Avea cei mai buni lucrători, pentru că plătea cel mai bine. Plătea cel mai mult pentru că întotdeauna producea cel mai mult. În cele din urmă a ajuns să cumpere proprietăţile fermierilor vecini, cu un preţ cinstit, iar atunci când aducea noi pământuri sub manageriatul el, producţia la hectar creştea invariabil.

Timp de douăzeci şi doi de ani a muncit Vicky fără zăbavă. A devenit cea mai mare latifundiară din regiune, iar Alexander a devenit un tânăr sănătos, puternic la trup, spirit şi valori morale. Apoi într-o bună zi a întâlnit o femeie tânără, deşteaptă şi energică dintr-un oraş vecin. S-a îndrăgostit, a cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. Vicky ştia că fiul ei va fi fericit.

Timp de douăzeci şi doi de ani îşi petrecuse câte o oră în fiecare dimineaţă privind de sus, de pe stânci, degetele strâmbe şi ademenitoare ale spumei valurilor. Trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an. Toată lumea ştia că îşi aştepta bărbatul. Opt mii de zile. Ploaie, vânt, burniţă, zăpadă, soare; nu conta pentru Văduva Wennington. Opt mii de ore. Nici măcar o dată nu şi-a părăsit postul de comandă singuratic de pe coama lumii, unde pământul cădea în mare.

În toamna de după căsătoria lui Alexander au avut parte de o furtună teribilă. A fost de fapt cea mai grozavă furtună de când avusese loc cea care îl luase pe Tom. Destul de straniu, s-a întâmplat în acelaşi weekend, la început de noiembrie, cel în care îl pierduse pe omul ei. Vântul sufla furios, însă nici măcar o furtună de o asemenea magnitudine n-o putea ţine pe Vicky departe de stânci. Adevărul e că cel mai mult îi plăceau zilele furtunoase, pentru că o făceau să se simtă mai aproape de soţul dispărut. Vicky stătea acolo cu braţele întinse, îmbrăţişând ploaia care îi biciuia pielea. Îi şoptea numele: „Tom, Tom, Tom, Tom…” Părul îi zbura în toate direcţiile, apoi striga către furtună. „Te iubesc, te iubesc, te iubesc. Te voi iubi mereu”.

Alexander o privea din casă, fascinat şi consternat. Acceptase ritualul mamei pentru că nu cunoscuse viaţa fără el, dar de data asta era diferit. De regulă era tăcută şi contemplativă; în ziua aceea se zgâlţâia de parcă ar fi fost marioneta furtunii. Alexander alergă afară s-o înfrunte. „Mamă! Nu te-am rugat niciodată până acum să încetezi. Trebuie să vii în casă, e periculos ce faci!”

Vicky i-a strigat din mijlocul furtunii: „Nu!”

Alexander era revoltat împotriva vântului. Împo­triva mamei. „Nu contează cât de mult priveşti”.

Vicky a scuturat din cap. „Fireşte că da, contează”.

Alexander şi-a ridicat gulerul mantalei de ploaie. I-a strigat mamei de sub capişonul galben de cauciuc: „Nimeni nu se îndoieşte de iubirea ta”.

Vicky şi-a întors capul de la fiu spre mare. Vorbi încet, prea încet pentru ca el s-o audă. „Nu vreau decât să-mi amintesc de el”.

Rafalele de ploaie săpaseră mici şanţuri în jurul picioarelor ei. Pământul începuse să se clatine, iar Alexander a simţit că se deplasează. Între ei apăruse o crăpătură: douăzeci şi doi de ani de stat în acelaşi loc subminase fundaţia piscului. Speriat, Alexander a întins mâinile spre mama lui, cu ochii măriţi de groază. I-a strigat să-l prindă de mână. Vicky şi-a întins mâna spre fiul ei, dar chiar înainte să-l prindă de mână, s-a oprit. Teama a părăsit-o şi a zâmbit. A lăsat să-i cadă mâna înapoi.

„Pentru numele lui Dumnezeu, mamă!”

Alexander n-a reuşit să mai spună altceva. Vântul şi ploaia hăuleau, rafalele de tunete şi fulgere răbufneau peste tot, dar el n-o văzuse niciodată atât de calmă pe mama lui, atât de frumoasă. Era ca şi cum îşi aşteptase rândul, iar acum, în sfârşit, sosise. Pământul s-a surpat sub ea, iar el şi-a privit mama dispărând pe coama frântă a stâncii…

Trupul ei n-a fost găsit niciodată. Toţi sătenii erau de părere că în sfârşit se întorsese la scumpul ei Tom, sub valurile de marmara.